GRAND RAID

Grand Raid e un concurs pe care orice mountain biker din Elvetia l-a facut sau are de gand sa il faca. De aici si curiozitatea mea, inca din 2011. De ce e asa renumit printre cele cel putin 200 de concursuri de XC care exista aici? De ce participa intre 2500 si 4000 de concurenti in fiecare an, in conditiile in care e de 3 ori mai scumpa inscrierea? Toate astea m-au determinat in cele din urma sa ma inscriu si  eu la una din probe, si anume cea de 93 km si 4000 m denivelare pozitiva. A doua ca lungime si dificultate dupa cea de 125 km si 5000 denivelare. Initial as fi vrut sa fac traseul de 68 km cu 3000 denivelare, mi se parea destul si mai conform cu profilul meu, adica lungimi medii ( 40 - 70 km) si suficienta denivelare. Dar cum nu am gasit cazare in zona de start la 68 km am zis ca acum e ocazia sa incerc ceva nou, pentru care nu am antrenament special.

 Zis si facut, asadar un concurs Marathon World Series, deci cel mai inalt rang posibil. E cel mai vechi maraton din Europa, aflandu-se la editia nr. 24. Startul la 125 km se da la Verbier, unde a castigat Contador Turul Frantei in 2009. Trece apoi prin Nendaz, locul de start la 93 km, continua spre Hérémence, unde-i startul la 68 km si apoi intra in Evoléne de unde se da startul la cea mai mica lungime, 37 km cu 2000 m diferenta, totusi. Antrenamente speciale nu am facut, recunoasterea traseului nu am facut-o, deci plecam intr-o mare aventura. Imi doream sa termin in timp, sa nu fiu neutralizat pe parcurs si sa nu ma accidentez, bineinteles, stiind ca sunt coborari lungi si pe alocuri tehnice.
 Dimineata 23.08.13 pornesc cu Maria spre gara, punem bicicletele in tren si directia Sion, unde se facea inspectia tehnica obligatorie si se ia dosarul de concurs. La inspectie se verifica starea generala a bicicletei, si anume, sa nu aiba joc la cuvetarie, la roti sau la schimbatoare. Se verifica placutele de frane care trebuie sa fie noi, le-am dat dreptate la sfarsitul concursului cand am constatat ca erau uzate definitiv. Asta e un lucru bun, ei pun pe primul loc siguranta participantilor si fara o bicicleta in buna stare nu ai ce cauta acolo. Oricum, treaba nu era facuta pe jumatate, in sensul ca daca erau probleme, te astepta un intreg staf tehnic de mecanici profesionisti care iti puneau sau inlocuiau totul in cateva minute. Toul pe cheltuiala ta, normal. Eu am avut o surpriza neplacuta la o ora dupa verificare si anume mi-a explodat cauciucul de pe roata fata si tot lichidul antipana m-a improscat pe fata si pe haine. M-am dus cu el la service si baietii mi-au zis ca noby nick-ul tubless ready era uzat pe margini asa ca au pus un maxiss larsen tt. A usturat bine la buzunar cauciucul asta, 75 de franci, asta e, cand n-ai incontro...Bun, luam autobuzul la Nendaz, unde avem cazare pentru 5 nopti.
 24.08.13 Nendaz. 1480m altitudine. Trezirea la 4 a.m. Mananc, ma imbrac si plec spre start. 6h30 se da startul. Plec calm, stiu ca nu vizez un loc si ca ma asteapta 6-7 catarari, fiecare mai grea ca cea din urma. Prima urcare e cea mai scurta, dar are totusi peste 5 km si aproximativ 400 m diferenta nivel. Urmeaza coborarea, destul de rapida, fara sa puna mari probleme tehnice. A doua urcare e mai lunga si mai grea, incerc sa pastrez ritmul destul de moderat, autoimpus inca de la prima urcare. La coborare urmeaza un pasaj de single-uri si apoi o coborare lunga si rapida, pana cand intram pe niste poteci intr-adevar tehnice unde ma intrebuintez din plin sa controlez bicicleta, urmeaza coborea pe un fel de pista de ski, foarte abrupta si ierboasa dupa care din nou coborarile pe drum de piatra cu 10 viraje la 180 grade pe care nu trebuia sa le ratezi daca nu vroiai sa iesi in vreo prapastie. Pana aici totul bine, intru in Hérémece si imi zic ca de aici incep lucrurile serioase, pana aici a fost joc de uzura numai. Urmeaza urcarea spre Mandelon, 20 km intrerupti doar de un scurt plat spre mijloc, cam 1000 m denivelare. Caut sa ma alimentez si sa beau apa tot timpul, la distante lungi e extrem de important, nu e ca la un concurs de 50 km de 2h30 - 3h unde ma descurc cu 2 geluri. Pe prima parte a urcari mai vad echipamente de la cluburi din zona Neuchâtel asa ca mai schimb povesti cu oamenii pe urcare, mai ales ca unii nu erau la prima participare. Sunt avertizat ca pe varf, la 2200 m, e un pasaj de 3 km extrem de tehnic, asa ca ma pregatesc mental. Ma simt excelent fizic si zic sa cresc totusi ritmul, asa ca pe ultimii 5 km de urcare ma distantez cam la 5 minute de un grup cu care mersesem destul de mult timp. Ma opresc la punctul de alimentare, ca de obicei, cum imi propusesem . Puteai manca portocale, banane, batoane isostar, branza, puteai bea supa calda sau energizante. Din pacate nu aveau gel, un minus din partea mea, la o cursa grea e greu sa mesteci cand esti in plin efort. Sar din nou pe bike curios de ce o sa imi ofere renumitul pasaj. In prima parte am crezut ca unii au exagerat totusi, pentru ca era tehnic dar totusi se putea face pe bicicleta. Eh, urmeaza partea serioasa unde incep sa vad numai pietre mari albe, cu loc putin intre ele, daca nu erai precis ori cadeai tu ori dadeam cu cadrul de stanci, lucru pe care nu-l doream, beneinteles. Combin mersul pe bike cu un pic de mers pe langa, putini fiind cei care indrazneau si chiar reuseau sa treaca. Pe ultima parte din pasaj reusesc totusi sa cobor pe bicicleta, apoi ceilalti 10 km de coborare. Oricum potecile cu radacini si pietre mai mici de 10 kg mi se pareau floare la ureche dupa ce vazusem sus. Trec in sfarsit prin localitatea de unde se daduse startul la 37 de km. Am uitat sa spun ca pe tot parcursul erau instalate ateliere de cei de la Motorex, care iti reparau orice aveai nevoie. Erau roti de carbon pe marginea drumului in caz ca a ta se strica. Totusi nu imi doream asta, gandindu-ma la cat m-ar factura baietii, apoi...Oricum, primele 15 minute de service erau gratuite. Bun, de aici incepea cu adevarat partea dura, mai erau 37 de km dar 2000 m diferenta inca. Practic o urcare nesfarsita care nu iti dadea nici un ragaz. De la 1400 m la 2800 m. Fara mila. Deja erau oameni de la traseul de 68 km pe care ii ajungeam din urma, unii impingeau la bicicleta deja, ma gandeam cu mila la ei stiind ca sunt deabia la inceputul urcarii. In fine, pentru cine cunoaste Papele, sa-si imagineze ceva de 8 ori mai lung. Incepusem sa pierd energie si lipsa gelurilor de la punctele de alimentare isi spunea cuvantul. Plecasem eu oricum cu 3 geluri mici si 2 batoane de acasa, dar eram sigur ca o sa gasesc ca si la alte concursuri. Ajung intr-un tarziu la cota 2400 m. Aici era puhoi de lume la alimentare dar si la ...masaj. Da, erau 3 paturi unde se statea la coada la masaj, oameni care nu vroiau sa abandoneze, sperand ca dupa masaj o sa aiba puterea sa continue. Mananc, umplu bidoanele si ma pregatesc de numarul de alpinism numit Pas de Lona. Alpinsim cu bicicleta in spate. De la 2400 la 2800 de metri sunt doar 2 km! Drumul e ceva ca o tarana pe care nu ai deloc stabilitate. Peisajul era impresionant. Fara vegetatie. Incepuse sa tune si sa fulgere,. Sute de oameni cu talangi pe margine care ne incurajau. Un sir de oameni pe 2 km. Era impresionant. Puteai vedea totul pana in varf. M-au apucat niste dureri mari de spate de la urcat si carat, bikul meu Zaskar de sub 10 kg mi se parea de 25 kg. Am varsat un bidon de apa sa mai usurez. Se facusera 5 grade si frig. Ajung in sfarsit sus, incepuse sa ploua. Beau o supa calda, desi la inceput ma amuzasem ca exista asa ceva. Mi-a incalzit tot corpul si pornesc pe coborare. E tehnica si cum e frig nu sunt relaxat. Cireasa de pe tot e ca se coboara la aproape 2600m si urci din nou o bucata la 2800 m. Acolo toata lumea simtea ca e prea de tot, vedeam deja oameni cu crampe care nu mai puteau continua, concurenti intrati in hipotermie care asteptau elicopterul sa-i duca la locul de sosire. Mai beau un pahar de supa calda la ultimul punct de alimentare si ma asteapta ultimii 10 km de coborare pe ploaie torentiala si 5 grade. Ultimii 5 km au fost infernali, si, daca faceti vreodata acest maraton, dupa ce treceti de baraj prindeti-va bine de ghidon si nu puneti frana! E super! Astfel ajungeti mai repede ori la sosire ori la spital. Glumesc, cred ca era mai periculos sa franez pe pietrele alea umede, asa ca pentru prima data am vazut furca mea ca  dat  "cap", cred ca ii mai trebuiau vreo 20 mm cel putin. Desi mi-a fost tare frica de faptul ca plec cu un cauciuc pe care nu-l cunosteam deloc, declar ca am fost incantat, nu am patinat deloc, a fost extrem de sigur pe coborari.Merci Maxis Larsen! ( sau oi fi devenit eu mai tehnic ? :) . Pe spate am mers cu Specialized Ground Control 1.9, excelent si el. Am ajuns in cele din urma cu timpul de 8h17min. Pe ceas 7h59 de pedalat efectiv. Un concurs in care primeaza intr-adevar conditia fizica, dar fara un suficient bagaj tehnic nu o sa simti nici o placere. Daca la o proba normala de 90 de km as face maxim 6-6h30 aici e cu totul altceva. Data viitoare as scoate minim 30 de minute pentru ca stiu traseul.
  In concluzie un maraton foarte dur fizic dar deloc de neglijat tehnic, cu pasaje unde regreti ca nu ai un bike all-mountain.
 Dupa toata aventura au urmat zilele frumoase de vacanta cu Maria, prin Alpii inalti de 2-3-4000m. Cu adevarat niste munti pentru bicicleta.

Podium la Chasseron

  Dupa ce in luna iunie am participat la 3 competitii, iar programul la Vélocité a fost incarcat, simteam ca e timpul sa fac o mica pauza. Numai ca imi facusem o promisiune anul trecut, la Coupe du Chasseron - sa revin. Atunci fusesera 9 grade si plouase torential toata cursa. Atunci mi-am zis ca anul acesta nu o sa mai fac traseul de 47 km, ci proba de 25 km.

Zis si facut. Dimineata la 7 sunt in tren pentru Yverdon-les-Bains si de acolo legatura cu un trenulet care ne duce la Saint-Croix, o localitate frumoasa pe spinarea muntelui, la peste 1000 m. Discutie interesanta cu un biker din Elvetia germana ce iubea mult cursele din zona Jura. Startul la 25 km se dadea undeva pe la mijlocul traseului de 47 km, iar cum pachetul de inscriere era situat la punctul de start\sosire pentru 47, am facut o buna incalzire cu denivelare destula, in jur de 20 km. Ajung la start si fac putina recunoastere pe primii 3 km, cand din padure apare o echipa franceza. Ma intreb de unde au aparut si apoi imi explic ca suntem la mai putin de 1 km de Franta si oamenii au trecut prin padure ca dintr-un sat in altul, asa-i in Schengen.

Se da startul cu o usoara coborare pe un drum de pamant destul de lat pentru a depasi sau a fi depasit. Incerc sa nu pierd prea mult, stiind ca elvetienii sunt foarte buni pe coborari, asa ca tin o viteza de 30-40 km\h pana cand incep mici urcari care isi inaspresc panta pe masura ce inaintez. Incerc sa urc din ce in ce mai bine, desi simt oboseala acumulata in luna trecuta. Recuperez o pozitie dupa alta, fiecare concurent din fata fiind luat ca obiectiv. La un moment dat ma apropii de un grup care urca organizat in pluton, forjez inca o data si depasesc pe un viraj in urcare ce depasea 15%. Continui in ritmul asta pe de o parte dorindu-mi sa se termine urcarea asta dura de 7 km cu medie de peste 9% dar, pe de alta parte, fiind constient ca urmeaza ultima coborare pe single prin padure, si cum plouase bine cu o zi inainte, iar calcarul din zona e foarte alunecos, nu era tocmai in avantajul meu. Am progresat mult la coborari, dar in Elvetia bikerii au crescut si s-au format cu dirt, downhill, bmx si sunt obisnuiti cu ploaia, aici doar in iulie-august poti spera la teren uscat, asa ca e greu sa fac tehnica in 2 ani cati altii in 20. In timp ce urcam, doi amici, Raoul si Vivi, ma incurajeaza si imi zic ca e foarte bine, hm, imi zic, poate ca ei nu glumesc asa ca strang din dinti si ajung in dreptul unei frantuzoaice ce ma intreaba daca mai e mult. Ii raspund ca 1 km dar mai erau cel putin 2, aveam sa constat. Urmeaza coborarea cu prima parte de drum lat si pietros, asa ca de viteza. Ma depasesc totusi 3-4. Urmeaza ultima portiune de single, e abrupta in plus, cobor, franez cat de putin pot pentru a nu patina, cineva in spate tot ma preseaza, dar nu vrea sa depaseasca, probabil ca e mai confortabil sa mergi dupa cineva sa vezi unde se poate cadea. Mai sunt 150 de metri pana la sosire asa ca dau ce mai pot sa ajung si finish! Ma opresc sa mananc cateva felii de portocale la sosire, iar dupa 3 minute aud la microfon ca am iesit pe locul 3! O surpriza placuta deci, fac un dus, un masaj, iau ceva de mancare si o bere si astept premierea. Pana la urma nu a fost o idee rea sa revin aici.

Trans - Neuchâteloise

E cazul sa scriu de acest eveniment special care se desfasoara cinci miercuri consecutiv intre iunie si iulie. Deci 5 etape. Scurte, dar intense. E un concurs plecat de la ideea unui om care, vazand ca toate competitiile cer un nivel din ce in ce mai ridicat al participantilor, s-a gandit sa dea posibilitatea si adevaratilor amatori (populaires) sa se intreaca intre ei. O alta dorinta a fost ca la start sa aiba minim 50 de reprezentante la categoria doamne si junioare. Bun, realitatea e acum undeva la mijloc, in sensul ca participa mult mai multi amatori fata de cursele obisnuite dar asta nu ii impiedica si pe cei licentiati sau de la echipe sa vina si in final tot ei sa castige. Asta e, nu sunt categorii separate, dar traseul mai scurt, intre 16 si 20 km, cu diferenta de nivel in jur de 400-500 de metri, convinge multa lume sa vina, astfel ca miercurea la ora 19 la start erau in jur de 500-700 de persoane.

Am participat la 3 etape din 5, respectiv etapele nr. 2,3 si 4. Prima a fost La Chaux-de-Fonds, sediul mondial al ceasornicariei, alaturi de Le Locle. Orasul se afla la altitudinea de 1000 m, probabil ca cea cea mai mare altitudine pentru un oras nu numai din Elvetia, ci si din Europa. Traseul a fost foarte frumos, in prima parte cu urcari grele pe noroi si coborari tehnice, apoi, in partea a doua, traseul s-a desfasurat pe un drum obisnuit, neasfaltat, dar deloc tehnic si foarte rapid. Pe final, un timp de 59,28 la aproape 21 km. Locul 40 din 97, pare slab, dar asa e cand 75% vin de la echipe si cluburi si se face clasamentul amestecat.

Etapa a 2-a, la Môtiers, locul unde Rousseau a stat 8 ani si a scris Confesiunile. La marginea satului este si pestera lui, stiti voi mai bine, eu doar va amintesc. Inca un detaliu, si anume ca localitatea se afla in regiunea Val de Travers, renumita pentru celebrul absint, asa zisul drog al boemei pariziene, interzis vreme de 100 de ani, dar din nou legalizat de 10 ani. Sunt multe distilerii in regiune pentru renumita bautura, care se face din 12 plante ce cresc la munte. La start n-am pus totusi absint in bidon, ma gandeam sa nu confund copacii cu drumul si concurentii cu mistretii. In fine, start si, ca de obicei, plec din al 4-lea bloc la 8 minute de primii. Urcare, dar eu nu sunt deloc in gambe si nu reusesc sa fac mare lucru, doar sa ma mentin. Vin cateva single-uri si mici urcari si incep usor, usor sa ma simt mai bine. La ultima urcare, si cea mai grea, am avut ceva mai multa forta, dar nu destula, noroc ca a venit coborarea. La 3 km de final insa am facut un snake-bite si, din pacate, camera de rezerva era taiata, desi era noua. Asta e, m-am intors pe jos si tot am terminat.

Etapa a 3-a, si ultima la care am participat, a fost la Bevaix, intr-o liziera de padure numita La Rouvraie. A fost din nou multa lume la start, multi straini care lucreaza aici, concurenti cu varste de la 3 la 75 de ani. A fost un traseu frumos, destul de solicitant, fara evenimente speciale. Eu m-am simtit destul de bine, desi oboseala acumulata in mai-iunie si-a spus cuvantul. Era al 6-lea concurs daca nu ma insel, in 2 luni, si era cazul sa iau o pauza. Distanta 16 km, timp 47min33sec, denivelare 450 m. Toate etapele au fost foarte bine organizate, marcaj precis, avertizare la curbe sau coborari, dusuri, masaj, restaurante cu mancare si bere la final. Nu ma mir de ce toata lumea iubeste concursul si astept anul viitor sa prind macar 3-4 etape. Salut.

"Clasicele" XCO de primavara

Iata ca a trecut o iarna lunga si rece, cu multe ninsori si putin soare. Dupa 4 luni in care singurul antrenament a fost jobul de cursier iata ca am sperante de cateva iesiri de placere. Din pacate luna martie nu a coincis cu sosirea primaverii, ploile si ninsoarea nedandu-mi pace pana in aprilie. Nu stiu daca am putut sa ies de 2-3 ori. Vine aprilie iar primul concurs se apropie si cu frig sau ploaie tot fac cateva iesiri pentru a ma reobisnui cu coborarile si single-urile alunecoase si tehnice.


Planeyse sau primul concurs din regiune pentru mine pe un traseu deja clasic, o combinatie de cx si xc plin de santuri si viraje. Vremea nu e deloc indulgenta si avem 7-8 grade la start, e greu, nu transpiri deloc si trebuie sa mergi intr-una la toaleta inainte de start. In sfarsit, se aude pocnetul de start si se pleaca in mare viteza dar deja m-am obisnuit, astfel ca dupa 300 m de fals plat esti cu pulsull in gat daca nu te menajezi. Ca de obicei, nu plec in prima jumatate si incep sa depasesc din cand in cand si pe unde e loc. La prima urcare mai abrupta se face coada, e de ajuns ca unul din concurenti sa se dea jos si toata lumea e obligata. Asa e la xc conteaza mult si plasamentul - pierzi 5 minute per total fata de cei bine plasati. Senzatiile au fost bune pe durata concursului, simteam ca as putea si mai mult uneori dar e bine, e debut de sezon si e un concurs pe care vreau sa-l fac pentru a intra in paine. Bref, in 24 km am scos 1h06min loc 28 la 14 minute de castigator. Destul de satisfacut pentru ca am scos 7 minute fata de anul trecut.

ZBike: eh, e clar ca nu a fost ziua mea, presimteam deja, ploi interminabile, 5 grade la start(in 29 aprilie!) si un noroi de 5-10 cm alunecos ca untul. Cat despre coborari ce sa mai spun, una mai abrupta ca alta, era un fel de patinaj pe unele. Se da startul, incerc sa plec mai tare pe prima coborare, vin niste coborari urate, apoi o portiune pe malul unui parau cu multe pietre mari. Roata fata aluneca pe o piatra eu cad pe o parte, nimic grav...totusi urc pe bike si ce sa vezi, un deget nu mai era la locul lui...trag de el si se pune la loc. Imi zic ca sper sa nu fie grav si continui cursa. Nu mai sunt insa in apele mele nici pe coborari si reusesc sa termin concursul, destul de in spatele clasamentului. Urmeaza un masaj si un mic bandaj la deget si drumul acasa. Am noroc tot timpul cu Maria care are in rucsac haine si pantofi de schimb, ce bine e sa ai echipa :)

Roc du Littoral sau concursul mult asteptat pentru ca traseul trece la mai putin de 1 km de noi si il cunosc pe dinafara. Anul asta au facut patru modificari introducand inca 3 coborari tehnice (of, parca nu erau destule!) si scurtand o urcare, lucru care nu ma avantajeaza dar asta e, conditiile sunt aceleasi pentru toti. Ceva mai bine la start, 12-13 grade in 12 mai si putin mai uscat fata de ce a fost la celelalte. Start la 10h20min - se pleaca tare pe o urcare initiala de 4 km cu o medie de 7-8%, insuficient totusi sa se faca spatii mai mari de 1-2m intre noi.Nivelul e foarte apropiat aici: o gura din bidon si ai pierdut 2 locuri. Vine prima coborare care e abrupta si virajata, au mai aruncat si un copac de 25cm inaltime in poteca, imi fac curaj si sar peste el, coborarea continua pe radacini plecate in toate directiile, urmeaza 3 viraje in ac de par si o portiune cu pietre. Ies cu bine din asta urmeaza un fals plat de 1,5 km si simt ca ceva nu-i in regula la pedala. Da, filetul e dus la capatul pedalierului, incerc sa-l insurubez dar nu merge, eram oricum si surescitat, pierd 5 minute si imi spun ca abandonez, trecusera intre timp aproape toti, era liniste in padure si la fel ca anul trecut la cursa mea preferata se intampla asa. Merg cu ea spre Maria, care trebuia sa fie la 200 m dar la o curba intalnesc multi spectatori dintre care 2 tipi care vad ca am probleme, intorc bicicleta si fixeaza defectiunea in 2 minute. Le multumesc frumos, ma ajuta sa ma relansez de parca eram la Giro...oameni iubitori de sport. Imi zic sa continuu si asa fac, pana la urma e pacat sa ma retrag, nu imi place abandonul. Reiau usor cursa, la inceput nu am energie dar incet, incet imi revin si plec in cursa de recuperare. Trebuie sa spun ca fizic m-am simtit excelent, pacat ca au scos urcarea lunga, as fi recuperat inca 3-4 minute minim. Urmeaza urcari scurte 500 de metri dar sunt pe pietre si panta ajunge la 18-20%, apoi inca 5-6 coborari foarte dificile, pe o portiune au imprumutat traseul local de freeride, asa ca am avut contrapante si ceva salturi, totul se petrece cu bine si nu cad. Eh, vine ultima coborare, ultimii 2 km si sunt in viteza spre finish, dar poc! - fac snake bite si totul e aproape naruit, nu ma opresc, merg cu greu spre finish, 2 grupuri de specatori urlau incantati ca merg pe janta si nu renunt asa ca termin in cele din urma. Timpul este de 1h56 la un traseu de 32km umed, foarte tehnic (nici o exaagerare, va invit sa-l faceti), fara portiuni de viteza, cu poteci de max 1 metru fara multe posibilitati de depasire si mult, mult noroi pe ultimii 5 km, efectiv inotam pe unele portiuni. Dupa 1 h se pun clasamentele si surpriza, loc 4 la sub 5 minute de locul 1, deci puteam castiga fara probleme. Sunt un pic dejamagit dar imi zic ca este bine ca sunt acolo si o sa mai fie ocazii,important este sa scap odata de ghinioanele tehnice si sa fie categorii separate de amatori ca acum. Mancam risoto si branza oferita cu generozitate, apoi prajituri si asistam la premii si tombola. A fost o duminica frumoasa.