Elsa Bike marathon

 Dupa ce am asteptat trei ani am reusit din nou sa particip la acest maraton destul de neconventional, un fel de concurs de XCO lung de 60 km cu 1800 metri denivelare. Multe urcari scurte si abrupte si multe coborari single trail destul de frumoase si cu  elemente tehnice. Vremea a fost calduroasa inca de la start iar plutonul a plecat foarte rapid intr-un nor de praf. Stiam ca sunt in crestere de forma, dat fiind ca la inceput de sezon nu m-am simtit bine asa ca am zis ca e perfect pentru a cunoaste forma actuala si a face un antrenament solid. Mai era si curiozitatea daca am evoluat fata de 2012 cand am scos 3h:37 parca, dar acolo am pierdut 10 minute cu o pana. Zis si plecat, am dat tot ce am putut sa vad unde sunt si am constatat ca nu straluceam dar nici nu eram de ras. Nu mai castigam pozitii ca alta data, era explicabil acum, mai pierdeam pe coborarile rapide ca de obicei si ma mentineam pe cele tehnice care sunt si preferatele mele. Adica single-uri cu inclinatie medie, cu radacini, pietre si altele. Pe la mijlocul concursului se facuse foarte cald, erau peste 30 grade si multi era cuprinsi de crampe. Nu prea ma confrunt cu problema asta pentru ca merg cu cadenta ridicata si imi gestionez bine energia dar acum simteam ca sunt in pericol. Am consumat apa constant si cu gelurile din buzunar am evitat orice problema. Ultimii 10 km au fost destul de grei, incepuse sa se termine bateria si eram copt de la caldura. Am avut si emotii la un single in padure, n-am vazut ca sunt trepte mari de lemn si am intrat cu aproape 30 km/h incat era sa ma dau peste cap. Noroc ca Fox factory kashima lucreaza pana la capat si m-a salvat. Chiar am auzit pe cineva in spate strigand ceva, credea ca sunt nebun si ma arunc pe coborari la risc. Am ajuns la finish unde ma astepta draga sotie Maria care a vazut ca eram cam rupt de oboseala. Timpul a fost de 3h20min, deci un mic progres chiar daca nu asa cum as fi dorit. A urmat un dus si apoi ne-am reintors la Neuchâtel cu vaporul, a fost foarte frumos.

Urcare Nods-Chasseral

 Fara mari introduceri pot spune ca m-am aliniat linistit la start cu gandul de a face un antrenament dur si de a vedea la ce nivel sunt. Cum anul asta nu am avut posibilitatea sa ma pregatesc cum trebuie, numai o minune putea face sa-mi bat recordul de timp. De urcarea asta am scris de doi ani incoace, e un concurs de urcare de 9,6 km cu 680 m denivelare, daca bine tin minte. Startul a fost mai bun ca de obicei, lucru dificil la mine. Dupa o prima portiune de 7% a urmat o zona de plat de aproape 1 km si apoi 4 km cu medie spre 10%. Acolo am sperat sa am putere dar nu a fost chiar asa. Am pierdut cateva pozitii si nu am reusit deloc sa cresc ritmul. M-am mentinut totusi pe o cadenta ridicata si am facut ce am putut pana spre final. Timpul a fost 33min50sec, cu aproximativ 2min30sec mai mult fata de recordul din 2015. Sunt multumit ca am dat drumul la motor si sunt sigur ca voi intra in forma incet, incet. E inceput de sezon si avem vara inainte!

Ironbike MTB

  In fiecare an imi propun sa fac ceva nou in mtb si anul acesta tocmai in august am reusit sa gasesc ceva care sa se potriveasca cu dorintele mele si sa fie  accesibil in ce priveste locatia. Dupa ce am incercat sa ma inscriu la National Bikepark marathon din Scuol  am vazut ca era prea scumpa cazarea si destul de greu de ajuns fara masina am decis: Ironbike mtb. Banuiam ca va fi un concurs exigent, altfel nu ar fi purtat numele acesta in Elvetia. Am ales distanta maxima – 101 km cu 3600 m denivelare. Convenabil mi-ar fi fost sa fac distanta de 77 km cu 2300 denivelare, e perfecta pentru profilul meu. Mai erau si distante de 53 si 33 dar nu merita sa te deplasezi si sa platesti hotel scump pentru asta.

 Amintesc in treacat ca am avut o criza lombara cu 2 saptamani inainte si programul mi-a fost dat peste cap. Inca n-am scapat de dureri nici acum, dar excludeam total gandul de a nu participa, desi nu era tarziu sa ma mut la 77 km.

 Am ajuns cu Maria sambata dupa amiaza in Einsiedeln, un orasel tipic elvetian aflat la 900 m altitudine. Aici se afla o manastire catolica foarte mare, importanta pentru intreaga regiune. Exista si o mare biblioteca, dar din pacate nu am putut sa o vizitez. Hotelul avea sala de conferinte transformata in depozit de biciclete pentru concurs. Erau in jur de 10-12 biciclete care nu aveau mai mult de 100 kg impreuna. Poposit la terasa, am incercat un rosti traditional, cartofi rasi prajiti cu ceva salam si branza peste ei. Prea gras totul pentru gustul nostru, am lasat jumatate in tigaie.

 Ziua startului. La 7h:40 am iesit sa ma incalzesc putin si la 8h:05 m-am asezat la start. Participare de zile mari cu Urs Huber et comp. Cred ca au fost concurenti din zeci de tari. Inainte de start un preot ne-a tinut o slujba si s-a rugat pentru noi, stia ce ne asteapta... Luam startul pe o sosea unde s-a rulat cam 8 km inainte sa intram pe prima urcare din cele 8. Am facut primele 3 urcari destul de calm fiind sigur ca greul incepe in partea a doua. Prima coborare mai tehnica a fost pe la km 35-40, un single cu radacini mari la inceput care se continua cu cateva sute de metri de barne de lemn ude. Am trecut cu bine. A urmat o urcare extrem de grea apoi, o medie de 11% pe cativa km si apoi pe scari cu bicicleta in spate inca vreo 300 m. Urmeaza o coborare rapida si portiuni lungi de plat unde am reusit sa prind un mic pluton si sa rulez 2 km cu ei. Greul incepea abia de aici…urcare de 16 km pana la peste 1700 m, din care ultimul km iarasi pe scari si poteci imposibile. Dupa ce l-am facut mai aveam 25 km din care 15 de coborare. Aproape ca ma vedeam la finish. Ce iluzie ! Vad atentionare de coborare cu 3 sageti, adica dificultate maxima dar parca nu imi venea sa cred. Macelul abia incepea: single abrupt, virajat, plin de stancaris mare si mic, totul instabil. Am lasat bicicleta sa treaca cu viteza pentru ca era singura posibilitate sa nu cad. Dupa 2 km urmeaza coborare pe o pasune plina cu gropi si santuri. Cum nu cunosteam deloc traseul cautam mereu trasa. Am ratat odata si m-am trezit cu o groapa de jumatate de metru in fata. Am pus piciorul jos si am continut apoi pe bike. Pantele se duceau spre 35% si ma dureau palmele deja. Cateva urcari scurte si o portiune enduro cu trepte imense, scari cu stanci, ce mai, drum de picior. Am carat bicicleta 200 m gandindu-ma ca numai bicicleta lui Steve Peat impreuna cu echipamentul lui mi-ar fi dat curaj acolo. Daca picai acolo erai gata, terminai concursul pe targa. Probabil ca primii 5 sau 10 de la general or fi trecut desi am dubii. Mai vin cateva coline gen XC, sa nu te lase in pace si apoi o coborare pe un drum lat, dar foarte pietros si cu o inclinatie enorma. Trageam de frane  la maxim si tot aveam 30 km la ora. Am iesit cu bine, speram ca e totul gata. Urmeaza un plat de 5 km si un ciocan in cap, adica o urcare de 4 km cu 10% chiar pe final. Era a 8-a, dar crezusem ca le-am facut pe toate. A fost interminabila. La mijloc o mica coborare si iar urcare, am crezut ca organizatorii si-au batut joc de noi si au vrut sa ne scoata impresiile de mountain bikeri din cap. Am ajuns cu un mic grup de 5-6 concurenti la sosire. Sosirea in urcare pe pavate, asa ca s-a lansat un sprint unde am ajuns al doilea. Loc 48 la categorie, cu 6h47. Aveam in plan 6h-6h30 dar era o sansa daca as fi cunoscut traseul si daca as fi facut antrenamente mai lungi. E ok si asa, sunt un amator rezonabil.

 Sa spun ca organizarea a fost de zile mari, corturi imense la start cu mese, expozitii, produse. Sala de masaj, dusuri. Pe parcurs multi spectatori entuziasti iar la punctele de alimentare totul era organizat perfect. Aruncai bidonul si primeai unul plin din mers, geluri, portocale, banane, prajituri si supe. Marcajul incredibil. A meritat efortul !

  

Maratonul Imprezzio Cluj sau un podium cu peripetii

Cu intarziere de 3 luni de la acest eveniment de MTB din Judetul Cluj revin cu cateva amintiri. Poate nu am vrut sa scriu pe loc pentru ca eram in vacanta si de asemenea nu am simtit nevoia sa notez ceva. In fine, e un obicei ca in vacantele petrecute in Romania sa fac un concurs de mountain bike. E o ocazie de a reintalni oameni vechi si de a trai in ambianta romanesca a unui concurs dupa ce un an intreg stai pe alte meleaguri.

 Facusem cu prietenul Ioan alias John o recunostere in proportie de 75% a traseului si ne lamurisem ca e un traseu fizic. Dimineta concursului a fost destul de calma, ne-am incalzit si apoi am luat startul. Dupa un slalom printre fete si oameni foarte lenti care se baga mereu in fata am ajuns ceva mai sus, inainte de urcarea abrupta si ingusta unde ma temeam ca pot fi blocat de oameni care se dau jos de pe bike. Am luat un ritm mediu ridicat dar nu maxim pentru ca aveam in plan sa accelerez puternic incepand cu prima coborare si sa o tin tare pana la final. Lucrurile au fost asa cum le-am dorit pana sus cand s-a intamplat incidentul cel mai urat de la un concurs facut de mine. Tutoul e simplu: pe portiunea lata si plata de dupa urcare vine un imbecil si intra in mine. Eu eram pe dreapta drumului iar el vroia sa treaca prin mine. Asta nu e totul pentru ca animalul a inceput sa urle in loc sa se scuze, era clar un gest intentionat. Un indivit in jur de 40 de ani, chel parca, sigur din Baia Mare. Asta e, cocalarul cu ceva bani si bikeuri aduse ''pe comanda'' de afara atat poate. Nu l-am pleznit desi am regretat apoi. Lovit serios la coapsa si la cot am indreptat ghidonul bicicletei si am pornit incercand sa vad daca pot continua. Imi era teama ca dupa 15 minute incep durerile. Cam asa a fost…dupa coborare unde am mers mai slab deja am inceput sa am dureri cand incercam sa fortez. Nici vorba sa pedalez din picioare. Am zis ca trebuie sa lupt si sa nu cedez, era si mai rau daca abandonam. Mi-am impus un ritm constant, am strans din dinti si am facut toate urcarile pe bicicleta. Am trecut linia de finish si apoi am mers la ambulanta sa ma curete si sa puna ceva calmant. Doctorul s-a mirat ca am continuat dat fiind ca, spunea el, temperatura corpului crescuse si performantele scad automat. Am mai ramas cu prietenii la o bere si o mamaliga cu jumari iar supriza a fost ca am obtinut totusi locul trei la Master, desi nu ma asteptam deloc. Era loc de mai bine deci. Nu tin morala aici, dar din pacate cum e societatea romaneasca asa sunt si ciclistii, au aparut multi dobitoci, specie nepasionata de ciclism dar care se antreneaza sa arate tribului din jur ce grozavi sunt. Sincer prefer sa fiu la mijlocul clasamentului la un concurs international unde ma simt bine si sunt incurajat decat sa iau podium in Romania si sa fiu asa de dezamagit. Cam atat.

                 Trei etape la  Raiffeissen Trans

 Iata ca scriu cu aproape doua luni de intarziere despre aceste etape din mijloc de saptamana. Am mai povestit si in anii trecuti despre ele, e vorba de un circuit de 16-20 km  cu o denivelare medie de aproximativ 450 m. Concursurile sunt foarte intense, dureaza intre 38 si 50 de minute pentru mine si partea grea e ca esti la puls maxim pe toata desfasurarea competitiei, neexistand timp de respiro.

 Prima etapa a fost la Bevaix unde am plecat, spre surprinderea mea, extrem de bine. Startul e practic o urcare medie de 6% pe care am incercat sa depasesc cat pot de mult, desi uneori mai ramaneam blocat in spatele unora mai lenti. Primele coborari au fost pe drum cu pietris si acolo tot timpul sunt 4 sau 5 care nu au frane si te depasesc. Eu luam virajele la 35 km/h iar ei la 45. Veneau iar urcari unde recuperam dupa care iar coborari. Pe final e o urcare mai serioasa cu bucati de peste 10% si aici imping cat pot de tare asa incat sa nu mai fac rocada pe coborare cu ceilalti. Depasesc doi concurenti pe care nu-i mai vazusem, semn ca avansasem si dau tare pe single-ul noroios sa termin cei 5 km ramasi. Il las pe unul din ei sa o sa in fata cu gandul sa am dupa cine trage la coborare. Treaba asta merge 2 km dar tipul se trage usor pe dreapta si ma invita sa ma bag semn ca pe micile bucati de semiplat in coborare nu avea putere. Trec ca zmeul pe langa el dar la nici 100 de metri roata fata intra intr-o zona cu noroi si fuge in toate sensurile. Acolo m-am vazut picat dar am tinut cat am putut de tare ghidonul si, ca prin miracol ,am scapat. Uf, zic hai ca am avut noroc si continuu pana la finish. Timp 45 min si loc 20 la categorie din 95. Nu-i asa rau pentru Elvetia si un concurs scurt la care nu ma pot desfasura. La final m-a intrebat un tip in gluma daca nu vreau sa fac tandem cu el pentru ca vazuse ca urcam repede iar el cobora bine. Ehei, ai vrea tu sa muncesc eu iar tu sa te distrezi doar, imi zic in gand.

 Etapa a doua s-a desfasurat la Môtiers, unde J.J. Rousseau a poposit 8 ani si a scris ‘’Confesiunile’’, daca bine imi amintesc. E un muzeu acum acolo unde a locuit iar la 300 de metri, sub munte, se gaseste pestera lui, un loc frumos ascuns langa o cascada inalta. Mai la dreapta un pic porneste un traseu al absintului de unde din loc in loc poti beau cate o gura din pretioasa licoare. Bun, gata cu introducerea si sa intram in atmosfera de concurs ! Dupa doua saptamani de ploaie era oricum o nebunie sa te gandesti la parcurs dar am zis sa-l fac pentru ca platisem anticipat 3 participari din cele 5. Plecam rapid pe o pista asfaltata dar plina de gropi umplute cu apa. Era un drum agricol de fapt. La un viraj ultrarapid cad 2 insi in fata mea. Reusesc sa franez si sa-i evit dar trebuie sa relansesz din nou. Grosul plutonului era pierdut si cum se apropia catararea intai incep sa imi caut ritmul si sa recapat suflul. Nu era prea in forma pentru ca nu depaseam pe nimeni, ma mentineam cu greu. Se ajunge la proma poteca de pamant si aici dezastru ! Noroi peste glezne, chin si tarat bicicleta cam 200 de metri. Viraj stanga si urma o urca abrupta dar noroiul o facea impracticabila. Dupa 10 minute dam de drum de piatra si urc pe bicicleta. Incerc sa fac tot ce pot sa mai avansez, aveansez cateva pozitii de un drum cu pietre miscatoare si umede bucuros ca noile Maxxis Ardent Race imi ofera o tractiune excelenta. Pe fata aveam Maxxis Ikon care pe noroi nu prea sunt grozave . Ultimii km au fost presaratii cu single trailuri tehnice si cum noroiul aluneca peste tot am facut un exercitiu de supravietuire. Am vazut ca venea ambulanta pentru cineva asa ca prudenta era la loc de cinste. Termin cu bine, desi timpul de 55 de minute nu ma multumeste dar pentru mine astea sunt concursuri de pregatire, nu am pretentii. Loc 25 la categorie. 

 Acum sa relatez si experienta ultimei etape la care am fost – La Rochefort. Dupa o luna de ploi si mohorala iesise in sfarsit si soarele. Stiam ca intr-o zi e imposibil sa se usuce noroiul din padure, stiam ca sunt necesare cel putin 3 zile. Nu mai fusesem niciodata aici si eram curios asa ca m-am pus la start si am plecat. Din nou porneam pe asfalt cam 400 de metri pe o panta medie de 9% si picioarele mele nu ma ajutau, pulsul nu urca semn clar ca nu eram la zi cu recuperarea. Ei, continui cum pot si pedalez. Imi amintesc ca inaintea unei coborari s-a bagat o femeie cu un e-bike in fata si apoi a inghetat de frica pe single. M-a blocat si am pierdut un minut care e pretios la un concurs scurt. Spre final picioarele dadeau semne de trezire si cum urcarea avea 2 km si medie 9% am depasit aproximativ 25 de oameni. Urma 1 km de coborare grea si m-au luat din nou vreo 3 insi. Timp 50 minute si locul 28 din 87. Cursele sunt foarte rapide, dovada ca castigatorul a facut 40 de minute. In 10 minute au fost 28 de concurenti doar la Master 2, asta arata ce strans se merge aici.

 Nu pot spune ca am fost foarte multumit de aceste etape, prea mult noroi, mult de spalat si curatat dar asta e mtb-ul, mai ales in Elvetia. 

First race 2016

Dupa 12 ore de lucru si peste 70 km am luat startul la contratimp montan in urcare. Un minut in plus fata de anul trecut, explicabil de la oboseala. Bine ca am spart gheata!

Cainii de stana

  Dat fiind ca se dezbate foarte pasional noua lege despre limitarea numarului de caini ciobanesti si faptul ca la noi totul e transformat in balci balcanic si diversiune a unora contra altora, imi vine si mie, ca ciclist de munte, sa imi spun trairile pe bicicleta. Care trairi? Pai acelea pe care le aveam cand ma hotaram sa fac o tura in Hoia sau Faget si aveam tot timpul un ghem in stomac de teama jigodiilor ciobanesti care nu odata ma faceau sa dau cale intoarsa sau sa imi tranforme antrenamentele intr-o sursa de stres, urechile si privirea cautand mai mult sa discearna daca apar caini decat sa ma relaxez sau sa ma ocup numai de antrenament. Pot sa spun ca uneori preferam sa fac ture de sosea, stiind ca riscul de a da de caini e mult mai mic si cum locuiam in Gheorghieni iar centura Apahida-Valcele era aproape gata, dar nedata in folosinta era bucuria mea. Asta a fost pana la inceputul lui martie 2011 cand am luat drumul Tarii Cantoanelor.

 La scurt timp, dupa ce mi-am luat o bicicleta mtb ieftina am inceput sa cutreier padurile cu harta in mana. Doar atunci mi-am dat seama ce frica ascunsa aveam de caini, orice apropiere de o casuta, de un mic depozit de lemne sau de ferme imi dadeau fiori. La inceput a fost mirarea! Mai sa fie, nu a sarit nici un caine la mine. De fapt nici nu am vazut. In fine, omul se obisnuieste usor cu ce e mai bine, asa si eu. Pot sa spun ca e foarte reconfortant sa iti fac doar planul de traseu de acasa si sa nu te preocupe nimic altceva in afara de forma ta fizica si tehnica de antrenament.

De ce nu mai au elvetienii caini ciobanesti? Primul raspuns care vine e ca nu mai au ursi si doar cativa lupi. Dar eu cred, in primul rand, ca nu-si permit sa isi pericliteze imensa industrie a turismului. Unde am vazut oi acestea erau imprejmuite cu gard de sarma electric. Oricum erau in numar redus, maxim 30-40 de ovine, pentru ca, orice s-ar spune, numarul imens al acestora distruge pasunile. Ei au vaci si pe asta se bazeaza productia lor de lactate. Ei au 300 de feluri de branza. Noi ne laudam cu branza dar avem doar 3 feluri. Eu n-as avea curaj sa iau cas de la oricine la munte. Stiu sigur ca se pune faina. Imi place branza romaneasca totusi, dar hai sa o lasam balta cu traditia noastra bogata.
A, sa nu uit, in Elvetia orice caine are certificat si e dresat. Daca musca, se face o expertiza sa se vada daca e intr-adevar agresiv si in cele mai multe cazuri este eutanasiat.

Ture placute si fara muscate sa aveti!